TOPOGRAFII: Paradigma instituțională

mircea_malut_1Regele a murit. Trăiască Regele! Le Roi est mort. Vive le Roi! The king is dead. Long live the king!

 

Această expresie, des citată, luată din franceză, rostită iniţial la încoronarea lui Charles al VII-lea, la tronul Franţei, după moartea tatălui său Charles al VI-lea în 1422, folosită în Anglia, încă din 1272, când Consiliul Regal a decis ca Tronul să nu fie niciodată vacant, implicând un vid de putere cu consecinţe nebănuite (atunci era vizat un război civil), declarându-l pe Edward I rege imediat ce tatăl său, Henry al III-lea, a murit, îmi pare esenţa a ceea ce oamenii de bun simt şi gânditorii cei mai aplecaţi asupra problemelor fundamentale ale politicului au văzut: Instituţia este mai presus de Persoană. Un Rege poate să vină, un altul poate să plece, dar Instituţia Monarhică trebuie să rămână stabilă, intangibilă, dincolo de orgolii, vanităţi, interese, minore sau majore. Mutatis mutandis, un Preşedinte poate să vină, un altul poate să plece, Instituţia Prezidenţială trebuie să-şi păstreze statutul pe care-l reclamă cea mai importantă funcţie în stat. Este de dorit în a face o necesară generalizare: oriunde şi oricând, instituţia (fie ea centrală sau locală, de la minister la primărie) trebuie să fie mai importantă decât persoana care vremelnic o conduce.

Lucrul acesta este mai vizibil în cazul firmelor, care-şi promovează un anumit brand: puţini ştim ce ingineri proiectanţi, designeri, patroni, etc. stau în spatele construcţiei unei maşini, dar vedem cum se asigură o foarte mare vizibilitate, graţie unor reclame accentuate, mărcii respectivei maşini, semn evident al punerii accentului în dimensiune instituţională. Nu o persoană anume contează, ci brandul, marca, simbolul, în fine, instituţia, în cazul de faţă, firma.

Neîndoielnic, oamenii, personalităţile, la un moment dat, întemeiază instituţii, dar, de cele mai multe ori, parafrazând, oamenii trec, instituţiile rămân.

Lucrurile capătă rezonanţe şi conotaţii aparte când binomul “instituţie – persoană” face parte din ecuaţia Statului. Un stat puternic este reflexul direct al unor instituţii puternice, tributare, strict, doar principiilor şi comandamentelor proprii. Niciodată un stat puternic nu va sacrifica o instituţie pentru a salva o persoană, ci, cu un calcul rece, pragmatic, în logica intereselor sale majore, va păstra instituţia în dauna persoanei în cauză, percepând, pe drept, persoanele drept pioni de sacrificiu pe altarele stabilităţii instituţionale.

Oamenii cu adevărat puternici stau în spatele instituţiei, punându-i acesteia în lumină valorile pe care le cultivă, principiile pe care le promovează, întărindu-i statutul comunitar.

România după ’89 avea nevoie urgentă de o reformă instituţională, potrivită cu provocările pe care, în mod firesc, le aducea o nouă structură socio-politică. În loc de aşa ceva, am avut un surogat reformist, consecinţa imediată fiind fragilizarea Statului, trecându-se în cealaltă extremă: de unde până mai ieri Statul era atotputernic, a sfârşit prin a fi extrem de slăbit. În curând, a devenit un fel de rai al structurilor mafiote, care au trecut la un jaf sistematic, folosindu-se, nu-i aşa?, de bazele legale pe care şi le-au asigurat. În curând, instituţiile, de orice fel, au devenit instrumente de drenare a valorilor către persoane fizice, de regulă exponenţi ai vechiului regim. Persoanele dominau instituţiile şi nu invers. Nu se făcea un partid din raţiuni doctrinare, de pildă, ci pentru că o persoană dorea să fie preşedinte şi, alături de un grup, să intre mai bine în ecuaţia puterii şi, de acolo, să controleze jaful generalizat.

Dacă stau să mă gândesc la persoane din spaţiul public care s-au ridicat la înălţimea misiunii / instituţiei pe care şi-au asumat-o, singura la care pot face referire, fără să am sentimentul că greşesc, este seniorul Corneliu Coposu. A vrut o Românie democratică, ancorată valorilor occidentale, a condus un partid istoric, a creat structuri politice, punând în faţă tot timpul interesele majore ale ţării / statului. Nu persoana dânsului conta, în viziunea sa, cât instituţiile menite să asigure stabilitate şi dezvoltare.

Cum arată România instituţională astăzi? Ca cea de ieri, adică destul de rău, dacă ne gândim că, încă, o serie de instituţii sunt create pentru a satisface orgoliile / interesele unor persoane, că, cel mai adesea, persoanele aflate în funcţii văd instituţia ca pe un simplu instrument în mâna lor, că se fac partide, chiar dacă mititele, doar pentru ca cineva să-şi poată spune “preşedinte”.

Cine-şi va asuma, oare, până la urmă, punerea în act a paradigmei instituţionale, dorind cu adevărat un Stat puternic, capabil să reacţioneze viguros la orice tentativă de destabilizare a sa?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.