Printre lucrurile aduse de evenimentele din decembrie ‘89, libertatea cuvântului și cea a inițiativei, private sau de stat, sunt, de departe, printre cele mai importante, ele descătușând o sumă imensă de energii care au căutat să-și facă loc în noua arhitectură social-politică. Orizontul era deschis, posibilitățile se anunțau a fi imense, exista un optimism robust și toate ingredientele pentru a începe un drum ascensional. Uluitor de repede, însă, România – urmare în fapt a loviturii de stat – a intrat pe un drum sinuos, aripile – mari pregătite pentru înaltele zboruri – încet-încet i s-au frânt și de atunci – cu efortul susținut al proștilor și trădătorilor – se târăște batjocorită aidoma albatrosului din poezia baudelaireană: “Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări / Aripele-i imense l-împiedică să meargă.” Am spus-o, și o repet, cu sentimentul certitudinii: cineva gândește, în profunzime, aplicarea haosului în România, iar ceilalți – de la serviciile de informații, politicieni, gazetari, oameni de afaceri, masa activă sau informă – se mișcă mecanic, aidoma păpușilor de la teatru, animate de un păpușar destoinic. Și toate acestea pentru a face din România o veritabilă colonie, bună de muls, menținând-o în statutul pus parcă de un blestem istoric, acela de țară bogată plină de români săraci. De români săraci care și-au pierdut reflexele de autoapărare, care vegetează, vorba unei celebre sintagme, și suportă cu stoicism toate umilințele / experimentele exersate pe ei de noii fanarioți pripășiți aici de aiurea, cu pretenții de proiectanți ai lumii noi, capitaliste / neocapitaliste. Sunt multe cauzele și mai multe instrumentele care au reușit, până la urmă, să facă din România Graal-ul unora și Iadul nostru, iar pentru trecerea în revistă și analizarea aproape exhaustivă a lor ne-ar trebui foarte mult timp – pe care, din păcate, nu-l avem la dispoziție – care, cel mai probabil, s-ar concretiza în câteva zeci de tomuri, fiecare a mii de pagini. Intreprindere grea, pe care o lăsăm, nu fără o oarecare nostalgie, mai tinerilor confrați cercetători, noi doar punându-le la îndemână câteva piste care, cu siguranță, bine urmărite, îi va conduce către o serie de bogate filoane. Imediat după lovitura de stat, în România au apărut, ca într-o ciupercărie, o mulțime de ONG-uri, unele, neîndoielnic de bună credință, dar altele cu scopul precis de a împiedica dezvoltarea țării așa cum și-ar fi dorit-o românii. Bine finanțate, bine dirijate, bine orchestrate mediatic ele au funcționat și funcționează ca actori importanți care influențează deciziile politico-administrative ale țării. Vă mai amintiți cum proiecte întregi privind punerea în funcțiune a microhidrocentralelor, construcția autostrăzilor sau a drumurilor-express, exploatarea unor zăcăminte strategice, dezvoltarea energiei nucleare și a celorlalte tipuri de energii verzi, etc., etc., ….etc. au fost împiedicate prin acțiunile și vocalizele isterice ale unor ONG-uri – uneori invocând elemente puerile, gen gândaci cărora li se împiedică rendez-vous-urile, păsărele care-și uită cântecul fiind stresate sau furnici care au avut (ne)inspirația să-și facă mica potecuță în incidență cu drumurile omului – cu finanțări de departe dubioase și care-și sfâșiau hainele pentru interesele meschine ale unor mari companii străine? Să nu-mi spuneți că niște nătăfleți de aiurea – pe care dacă-i inviți să arate România pe hartă, în cel mai fericit caz și-ar plimba degetul în zona europeană – mureau de dorința fierbinte de a sprijini drumul României spre …., dar bine finanțați și dirijați și-au găsit, brusc, sensul existențial, destinul vieții lor anoste – sprijinirea celor în curs de dezvoltare. Adică, și a noastră. Și – nestingherite, sub nasul adormiților sau trădătorilor din instituțiile Statului care au datoria (și patriotică!) de a veghea la siguranța națională (iar împiedicarea dezvoltării unui stat intră în incidență cu siguranța națională) – ce-au făcut acestea, aici, pe plaiurile noastre mioritice? Ce au exersat, cu foarte bune rezultate constatăm, pe alte meridiane și paralele colonialiste și neocolonialiste – împiedicarea dezvoltării României și înfeudarea acesteia intereselor străine.
Curios, nimeni nu le-a poftit frumos afară, rugându-le să-și exerseze bunele intenții în țările lor de baștină – acolo unde mai au săraci, violatori, drogați, alienați, criminali, probleme mari de mediu, etc. și guverne care, pe alocuri, nu se prea omoară nici ele cu respectarea drepturilor omului, ale mediului, ale x, y sau z.
Iar acum scâncim – spre satisfacția unora și spre disperarea altora, încă, n-avem puterea să strigăm – că nu avem suficiente autostrăzi, drumuri-express, căi ferate, microhidrocentrale, etc. și că suntem o națiune de consumatori, care a sfârșit prin a nu mai produce mare lucru, adică ne lipsesc exact ingredientele a tot ceea ce înseamnă dezvoltare și independență. Cu consecințele previzibile, scâncim și când solicităm ceva Uniunii Europene (că de negociat nu poate fi vorba), scâncim când dorim să ne asigurăm atât de presanta acum independență energetică, scâncim și nu punem răspicat și clar la punct derapajele unor străini care își etalează pe aici infatuările de tot felul, scâncim și nu-i pleznim pe toți trădătorii și îmbuibații neamului care au mijlocit și creat toată această mlaștină numită România contemporană.
Parafrazând versurile lui Nicolae Labiș: Mâncăm și scâncim. Mâncăm!
Marcel Seserman
